Creative Stuff

Amintiri cu lăutari

Cei care au cercetat trecutul Marghitei au observat că viaţa socială, economică şi culturală a localităţii a cunoscut între cele două războaie mondiale una din cele mai prospere perioade din evoluţia sa. Fie că erau săraci, fie că erau bogaţi, oamenilor de lângă Barcău li s-a dus vestea pentru viaţa boemă pe care o duceau, cu pasiunile şi petrecerile lor. O mulţime de lăutari s-au pripăşit în Marghita acelei perioade, câştigându-şi traiul cântând pentru localnici.

Lăutarii Marghitei interbelice

Marghita a trecut prin istorie o dată cu ţinutul Bihorului, fiind cunoscută mai ales prin târgurile pe care le organiza, polarizând agricultori şi mici comercianţi din împrejurimi. În primele decenii ale secolului XX, ea a ajuns să numere cam 8.000 de locuitori români, maghiari şi evrei. Cei care au studiat trecutul oraşului au observat că viaţa socială, economică şi culturală a cunoscut o importantă înflorire în perioada interbelică. Tot atunci, pe lângă târgurile pe care le organiza, Marghitei i s-a dus vestea şi pentru viaţa boemă a locuitorilor, cu petrecerile, chermezele şi balurile lor. Între anii 1928-1939 în localitate apare publicaţia Marghita. Editată bilingv, în română şi maghiară, revista era tipărită la tipografia Völner din Marghita şi era redactată de un mic grup de intelectuali, condus de avocatul Alexandru Réti. De la aceşti ziarişti amatori ne-au rămas numeroase documente şi notiţe despre modul de viaţă al locuitorilor Marghitei din acea vreme. Astfel, avem ştire că între cele două războaie mondiale, aproape toate activităţile publice din Marghita se desfăşurau în sala mare a restaurantului Margareta. Acest local era situat în centru şi este considerat primul restaurant adevărat din localitate. Vechea clădire mai există şi azi, găzduind o autoservire şi filiala locală a unei bănci. Într-o sală cu 200-250 locuri, oamenii se întâlneau deseori la întruniri obşteşti, dar şi la o bere sau la dans. Aici erau organizate şedinţe populare, adunări de interes general şi mari petreceri publice. Între acestea din urmă, balurile erau la loc de cinste. Vechile ziare spun că aproape nu trecea o săptămână fără ca sâmbăta să nu fie organizat un bal la restaurantul Margareta. Nu se scăpa nici un prilej, la sărbătorile din calendarele bisericeşti adăugându-se nenumărate alte petreceri: balul culesului strugurilor, balul inspectoratului financiar, balul micilor meseriaşi, al intelectualilor, al pompierilor, al comercianţilor, al agricultorilor, al jandarmilor, etc. Acestea se derulau pe muzică interpretată de lăutari, despre care se spune că erau în număr mare în localitate. Bătrânii îşi mai amintesc numele unor lăutari care au făcut furori în rândul clienţilor de la restaurantul Margareta, cu baladele lor tânguitoare şi horele zbuciumate: Arany, Okros, Kovács, Milak, Berchi, Lakatos, Daroczi, Kocsanyi, aproape toţi rromi. Se spune că în fiecare sâmbătă seara aceştia creau o atmosferă incendiară în localurile în care au cântat. De remarcat este faptul că bătrânii spun că lăutarii rromi se implicau activ şi în toate activităţile culturale şi artistice oficiale. Cam aceleaşi nume de lăutari le găsim mai târziu şi la restaurantele Weisi, Bondár, Kóser şi Luminoasa. Un alt local celebru pentru lăutarii care cântau acolo era şi Restaurantul La Receanu. Aici legea era făcută de violonistul Boieru, nume foarte cunoscut în zona Marghitei. Locul era cunoscut şi pentru popicăria care funcţiona acolo. Formaţiile care cântau prin localuri erau formate de obicei din cinci sau şase persoane, care cântau la vioară, contrabas, ţambal şi clarinet. Mai târziu au apărut acordeonul, saxofonul, chitara şi tobele.   

Baluri, chermeze şi chefuri

Cel mai important dintre toate balurile era cel al culesului strugurilor, vestitul szüreti bál, organizat toamna după recoltarea viilor. Această petrecere în cinstea lui Bachus debuta cu o paradă pe străzi, în fruntea alaiului mergând un car tras de patru boi, ce aveau coarnele împodobite cu panglici multicolore. În căruţă era un butoi uriaş plin cu vin, din care erau serviţi cu carafe toţi trecătorii. Pe lângă car mergeau cântând şi chiuind flăcăi şi fete în straie populare. Imediat după car mergeau lăutarii, care interpretau cântece de pahar. Câţiva tineri călare pocneau din bice şi scuturau din zurgălăi. Alaiul trecea prin toată Marghita, împărţind vin oamenilor şi invitându-i la balul de peste noapte. Petrecerea ţinea până a doua zi în zori. Se organizau concursuri de prezentat şi băut vinuri, se alegea regina balului, se cânta şi se dansa în jurul meselor încărcate cu bucate şi sticle cu vin. Un alt moment important în viaţa obştii era maialul. Acesta era o serbare câmpenească care se ţinea în pădurea de la marginea Marghitei, în locul numit Trei Copaci, botezat aşa după câţiva arbori seculari care se află acolo. În primele zile ale fiecărui mai din an, toată suflarea localităţii ieşea cu mic, cu mare, la chermeză. Se organizau spectacole, târguri, veneau circuri cu tot felul de curiozităţi. "Pretorul, avocatul, notarul, preotul şi dascălul stăteau pe laviţă împreună cu meşteşugarul şi agricultorul. Românul, ungurul şi evreul ciocneau carafe cu bere şi mâncau friptane alături. Era o atmosferă pe cinste. Lăutarii rromi, care erau mulţi la număr, se întreceau în balade, hore şi ciardaşuri, în speranţa unui bănuţ în plus. Nu a mai existat aşa ceva nici pe vremea comuniştilor, nici după 1989", îşi aduce aminte cu nostalgie un bătrân învăţător pensionar. El spune că în vremea Sărbătorilor de Iarnă, lăutarii erau foarte solicitaţi de marghitani. Rromii colindau oraşul cu viori, contrabas şi acordeon. Pe alocuri erau invitaţi în casă, unde cântau câteva melodii şi ciocneau un pahar de vin în cinstea gazdei, urându-i un an nou mai bun.

Ritmul străzii

Lăutarii nu cântau numai în localuri închise. Bătrânii povestesc că scripcarii puteau fi întâlniţi deseori în parcuri, în vreun luminiş din pădure sau pur şi simplu pe străzi. Ei însoţeau aproape orice petrecere organizată de localnici. Vara, când era vreme frumoasă, petreceri publice se organizau în parc, bucurându-se de mare succes în rândul populaţiei, care năvălea în straie de sărbătoare. Lumea întârzia în grădina de vară la un şpriţ şi poveşti. Flăcăi şi fete se ispiteau şi se ascundeau prin ungherele întunecoase ale parcului, sărutându-se şi sorbindu-şi şoaptele de amor. Fiecare duminică a anilor '30 era un prilej de ieşit în lume. Îmbrăcaţi în haine "de duminică", marghitanii se plimbau ţanţoşi pe strada din centru, traseu pe care îl numeau şi ei Corso, după moda marilor oraşe. Oamenii se întâlneau, se salutau, discutau şi abia apoi se retrăgeau să bârfească la o bere. Serile erau petrecute la restaurant, unde orchestra acompania ospeţe pantagruelice şi valsuri ameţitoare. Lăutarii erau prezenţi şi la toate nunţile din zonă. Când mirele mergea după mireasă, era însoţit de o căruţă amenajată special pentru muzicanţi. Cu cât căruţa era mai frumoasă şi lăutarii mai mulţi şi mai cunoscuţi, cu atât mirele era mai mândru.

Un obicei interesant era cel al serenadelor, în care tot greul cădea pe umerii lăutarilor. Bătrânii povestesc că în perioada 1920-1955 acest obicei avea mare priză la tineri. Serenada era considerată de localnici drept un lucru extrem de serios, în care se respectau o serie de legi nescrise. Câţiva tineri se organizau seara şi împreună cu doi, trei lăutari porneau să colinde pe la fetele pe care le admirau. Grupul se oprea pe rând la ferestrele iubitelor şi cânta câteva balade de dragoste. Aprinderea şi stingerea luminii în odaia fetei sau deschiderea ferestrei pentru o clipă erau semne că serenada a fost primită şi apreciată.

Un alt moment în care lăutarii cântau pe străzi erau înmormântările. Înainte de a fi îngropat în cimitir, mortul era plimbat pentru ultima oară pe străzile localităţii, pe unde îşi trăise viaţa. În faţa carului mortuar mergeau lăutarii, care erau îmbrăcaţi elegant în negru şi interpretau cântece de jale. Obiceiul aduce aminte de începuturile jazzului american, din primele decenii ale secolului, când la New Orleans formaţii de instrumentişti negri însoţeau cortegiile funerare pe străzi.

"Vioara mi-a salvat viaţa"

Pe strada Arieşului din Marghita se află o căsuţă modestă, în care trăiesc doi bătrânei: familia Milak Géza. Pe vizitator îl surprinde plăcut ordinea şi curăţenia ce domneşte peste tot, precum şi numărul mare de cărţi din bibliotecă. Bătrânii trăiesc singuri, toţi cei cinci copii fiind stabiliţi în străinătate. Géza bácsi pare un om simplu, dar spune din start că are o mare pasiune pentru muzică. De mic copil s-a ataşat de vioară. La finele anilor '30 a ajuns de tânăr unul din cei mai cunoscuţi instrumentişti din Marghita. Spune că nu era un virtuoz de calibru, ci un simplu lăutar, dar care se pricepea ca nimeni altul să astâmpere durerea din sufletul ascultătorului cu o baladă sau să îndemne la horă cu o învârtită. A cântat în toate localurile din localitate, la sute de petreceri, baluri şi spectacole. În anul 1940 a fost mobilizat în armată, unde a plecat cu vioara după el. Acest lucru l-a scutit de front, fiind ţinut să cânte pe la popote, pentru a mai îndulci amarul din sufletele ofiţerilor aflaţi departe de iubite. Anii tumultuoşi ai celui de-al doilea război mondial l-au purtat tocmai până la Stuttgart, unde a căzut prizonier la germani. A fost eliberat spre finele conflagraţiei şi a pornit pe jos spre Marghita, printr-o Europă devastată de lupte. Milak Géza îşi aminteşte: "Drumul a fost lung şi greu. Toată lumea era sărăcită, bântuiau bandiţii şi era o dezordine totală. Ruşii făceau ce doreau în teritoriile ocupate de ei. La Debreţin am ajuns zdrenţăros şi obosit. În gară, nişte soldaţi sovietici îmbarcau în tren prizonieri maghiari şi nemţi, pentru ai duce în Uniunea Sovietică. M-au luat şi pe mine cu japca, fără să mă întrebe nimic, şi au vrut să mă urce într-un vagon pentru animale. În ultimul moment am observat câţiva soldaţi români pe peron. Mi-am scos vioara din traistă, pe care am avut-o la mine tot timpul, şi am început o doină românească. Românii s-au apropiat ciorchine, cu lacrimi în ochi. După aceasta am interpretat piesa "Volga, Volga", un cântec cunoscut printre ruşi. Aşa i-am convins să-mi dea drumul, cu sprijinul ostaşilor români. Pot să spun că atunci vioara mi-a salvat viaţa, pentru a nu ştiu câta oară în război. Se ştie ce s-a întâmplat cu cei deportaţi în Siberia. Probabil nu mai vedeam Marghita niciodată." Milak Géza a avut grijă de vioara care l-a însoţit în război şi i-a salvat viaţa. A continuat să cânte în Marghita şi împrejurimi, uimind lumea cu muzica şi poveştile sale. Într-o perioadă a predat chiar şi ore de vioară unor studenţi la muzică la Cluj. Timpul a trecut, iar soţii Milak au îmbătrânit. Copiii le-au plecat în străinătate. După Revoluţie, viaţa le-a devenit tot mai grea. Sărăcia şi bolile i-au lovit crunt. Marghitanii l-au uitat pe cel care altădată îi făcea să râdă, să danseze şi să lăcrimeze. În urmă cu câţiva ani, Géza bacsi a fost nevoi să-şi vândă vioara, pentru a cumpăra medicamente. Deşi pentru el instrumentul avea o uriaşă valoare sentimentală, a vândut-o la preţul scăzut al pieţei. Cumpărătorul viorii lui Milak nu va şti niciodată locurile şi vremurile în care a doinit aceasta.

Copyright 2019 © S.C.AUTOGRAF S.R.L.