Creative Stuff

Colecționarul de istorie

Acum câţiva ani, în fiecare primăvară, când era vreme frumoasă, în parcurile Marghitei putea fi văzut un bătrânel cărunt, puţin aplecat de spate sub povara anilor, care vopsea cu migală băncile şi gardurile. Din când în când, se oprea să se odihnească. Se aşeza pe o bancă şi scruta trecătorii, care treceau pe lângă el cu indiferenţă. Bătrânul e învăţătorul pensionar Patriciu Birta, unul din cei mai mari colecţionari bihoreni de obiecte, cărţi şi documente vechi.

SCURTĂ BIOGRAFIE

Casa bătrânului Patriciu Birta, de pe strada Someşului din Marghita, e una din cele mai modeste din oraş. Ceea ce atrage atenţia vizitatorului e curtea mare, plină de vegetaţie, cu băncuţe îngrijite şi pictate frumos, umbrite de arbori şi boscheţi. Oaspeţii sunt primiţi într-o odăiţă mică, un fel de bucătărioară în care se intră direct din curte. Odaia e încălzită cu o sobă veche din fontă, din acelea cum se mai găsesc în multe gospodării ţărăneşti. "Face parte din colecţii", zâmbeşte şăgalnic bătrânul. De când cu introducerea gazului metan în oraş, s-a modernizat şi el, dar spune că parcă simte o mică părere de rău: "Îmi plăcea să stau iarna la gura sobei, ascultând urletul viscolul şi trosnitul lemnelor în foc, lângă o carafă cu vin fiert şi depănând poveşti cu prietenii."

Trei lucruri l-au făcut cunoscut pe Patriciu Birta în oraşul nostru: colecţiile de obiecte şi documente vechi, talentul în pictură şi dragostea faţă de copii. S-a născut în 1928 în Marghita, într-o familie de agronomi. După gimnaziu a urmat cursurile Şcolii Normale Greco-Catolice din Oradea. A absolvit cu ultima promoţie, în 1948, an în care comuniştii au închis porţile acestui lăcaş de învăţământ. Doi ani a fost învăţător la Vărzari, după care alţi doi la Vaşcău, unde a început să se implice activ în diverse acţiuni culturale. Sunt anii unei tinereţi entuziaste. Se învârte în cercuri de artişti şi poeţi, fiind bun prieten cu Alexandru Andriţoiu. Este numit inspector şcolar în zona Beiuşului, iar în 1956 urmează un curs de biblioteconomie la Biblioteca Judeţeană din Oradea. Spune că acesta i-a deschis în mare parte apetitul pentru arhivistică. Timp de trei ani conduce Casa de Cultură de la Vaşcău, iar în 1960 se întoarce la Marghita, din dorinţa de a-şi întemeia o familie în locurile natale. Lucrează ca instructor la Casa de Cultură, director-adjunct la Şcoala Profesională şi apoi instructor la Casa Pionierilor, acum Clubul Copiilor. Aici s-a pensionat. În toţi aceşti ani a colaborat la ziarele judeţene cu ştiri şi cronici ale evenimentelor sociale şi culturale la care asista. A publicat chiar şi câteva încercări poetice şi de teatru scurt, una din acestea aducându-i în 1960 un premiu naţional. În 1996, ajuns la vârsta senectuţii, ni s-a alăturat la editarea ziarului Marghita Magazin, cu articole, foto, informaţii, idei, sfaturi şi încurajări. Colegul nostru a fost editorul senior, maestrul care a stat în umbra acestei reviste.

ATELIERUL FANTEZIEI

Treizeci de ani a muncit Patriciu Birta în mijlocul copiilor din Marghita. La începutul anilor '70, la Casa Pionierilor de atunci a pus bazele unui mic atelier, pe care l-a botezat Atelierul fanteziei. Aici îi învăţa pe micuţi să preţuiască frumosul şi arta. Mii de copii au trecut de-a lungul vremii prin atelierul lui Birta, meşteşugind machete şi instalaţii, pictând tablouri sau modelând figurine de lut. Echipajele lui au participat la zeci de concursuri prin judeţ şi ţară. Copiii au adus mereu premii, chiar şi un loc doi la nivel naţional. "Mi-a plăcut enorm în mijlocul copiilor, cu sufletele lor curate şi ochii inocenţi. Un copil are capacităţi nebănuite de acumulare a noului, pe care am încercat mereu să le exploatez. Dacă se nimerea să am în grupe câţiva copii cu imaginaţie mai bogată, succesul cercurilor de creaţie era asigurat. Mulţi dintre foştii mei elevi de la Atelierul fanteziei sunt acum sculptori, pictori sau designeri prin ţară. Cei care erau pasionaţi de electricitate au ajuns ingineri electronişti. Pe lângă activităţile artistice şi inginereşti cu care le ocupam timpul liber, ieşeam mereu cu copiii în natură. Mergeam în drumeţii la Pădurea Trei Copaci, pe valea Barcăului, la Pădurea Neagră, în munţi. Uneori plecam cu corturile, doar pentru plăcerea de a înnopta în sânul naturii şi să stăm în jurul focului de tabără. Câţiva ani la rând am organizat un minişantier arheologic la Marca, în Sălaj, unde am descoperit ruinele unei cetăţi geto-dace. Îmi amintesc şi acum pasiunea cu care săpau copilaşii, cum se bucurau când descopereau câte un ciob. Când vernisam expoziţii cu lucrările plastice, instalaţiile şi descoperirile copiilor era sărbătoare în oraş", povesteşte Patriciu Birta. O vreme l-a întruchipat în faţa copiilor pe Moş Gerilă, cum îl botezaseră comuniştii pe Moş Crăciun: "Urcam în tren cu o staţie înainte de Marghita şi coboram la gară, unde sute de micuţi chiuiau şi ţopăiau de bucurie". Când era în putere, Patriciu Birta picta de zor. Talentat şi pasionat de peisajele naturii, a pictat sute de tablouri pe care apoi le-a vândut pe nimica toată pe la marghitani. Aşa se face că mulţi pereţi din casele urbei de pe Barcău sunt împodobiţi cu tablouri semnate simplu, în colţul din dreapta jos: Birta.      

PROVOCAREA ISTORIEI

"Nu trebuie lăsată să scape în uitarea timpului nici o faptă de om, nici un lucru meşteşugit de mâna lui, fie că este o carte, un timbru, un obiect casnic, un tablou sau o placă de patefon. Oricare ar putea fi odată un document al trecerii noastre prin această viaţă călătoare", spune Patriciu Birta. De numele său se leagă una din cele mai spectaculoase descoperiri istorice din Marghita. În 1943 la vechea biserică reformată din centrul oraşului au avut loc lucrări de renovare. Bătrânul Birta, pe atunci de 15 ani, îşi aduce aminte: "Zi de zi mergeam la biserică să văd muncitorii care se căţărau pe schele. Mi se părea fantastic să-i văd sus pe turlă, în permanent pericol. Îi admiram pentru curajul lor şi mă gândeam la meşterul Manole. Într-o zi meşterii au demontat globul de tablă din vârful turlei şi l-au coborât cu ajutorul unor funii, pentru a fi curăţat şi vopsit. Tot mişcându-l, şi-au dat seama după sunete că în interior e ceva. Au desfăcut sfera, care a dat la iveală câteva foi scrise. Mirarea a cuprins pe toată lumea, iar oamenii s-au grăbit să le cerceteze. Foile s-au dovedit a fi nişte documente, un soi de pergamente îngălbenite de vreme, scrise în limba maghiară cu o frumoasă caligrafie, plină de înflorituri. Am avut ocazia să le studiez amănunţit mult mai târziu, dar şi atunci mi-am dat seama cât de importante sunt. Miroseau a istorie şi conţineau informaţii despre Marghita secolelor trecute. Pe ultima pagină era menţionat că documentele au fost puse în 2 iunie 1872 în turnul bisericii reformate, pentru eternitate, de un localnic. Muncitorii au vrut să arunce foile, dar eu le-am luat, după care le-am împărţit cu preotul paroh. Cu ajutorul acestor hârtii am desluşit după aceea multe din tainele trecutului Marghitei, consemnate acum în monografiile existente".

Multe sunt amintirile bătrânului învăţător. Plânge când îşi aduce aminte de prietenii evrei deportaţi şi gazaţi, râde când vine vorba de ghiduşii şi întâmplări nostime. Ştie aproape totul despre cum a trecut acest secol în Marghita. Povesteşte despre balurile şi chermezele din anii interbelici, campionatele de popice, primarul care s-a spânzurat în 1944, fotbalistul care a ajuns în naţională în 1951, campionul la cărat saci din 1960, invalidul care în 1971 a deturnat un avion de pe aeroportul din Oradea şi a fugit la Viena. Dezvăluie dintr-o suflare oameni, fapte şi legende din cultură, economie, sport şi viaţă socială. Cei care îl cunosc spun că bătrânul Birta este o adevărată enciclopedie locală vie. Ştie câte străzi are oraşul, lungimea acestora, câte încăperi are spitalul, care e cea mai veche casă, pe care grindă e cioplit anul construcţiei acesteia, etc. Ştie locul exact unde a descălecat generalul rus Malinovski, când a trecut cu trupele prin Marghita în 1944, în care pat a dormit Ceauşescu etc. În pădure poate să arate oricui "copacul spânzuraţilor", locul unde erau executaţi pe vremuri condamnaţii la moarte. Mulţi profesori şi istorici i-au solicitat sprijinul în întocmirea unor lucrări despre oraş şi zona Barcăului. Modesta casă de pe strada Someşului e un mic muzeu. Prin cotloanele camerelor şi în pod sunt depozitate fel de fel de obiecte vechi, cărţi şi dosare cu notiţe şi fotografii. Istoria modernă a Marghitei o are în două tomuri masive cu fotografii vechi şi noi, notiţe şi tăieturi din ziare. Numismat şi filatelist pasionat, în câteva zeci de ani şi-a alcătuit o colecţie valoroasă. Biblioteca geme de cărţi din secolul trecut, în limbile română, maghiară şi ebraică, cu coperţi scorojite şi file îngălbenite. Ziare datând din 1902 până azi sunt legate cu migală şi păstrate cu sfinţenie. Păstrează ziarele din Marghita, apărute la început de secol. Are chiar şi reviste pentru copii din 1882, după care se repede într-un colţ şi se întoarce cu două căşti de luptă: "Sunt din primul război mondial, una de soldat german şi alta de ostaş român", spune lustruindu-le cu grijă. În curte are un coş de gunoi ştanţat cu anul 1910: "L-am luat dintr-o curte, când au început comuniştii să demoleze casele pentru a construi cartiere. Era păcat de el..."  

TRISTEŢILE AMURGULUI

Cât timp vorbeşte despre trecut, bătrânul învăţător e debordant. Anii de la Vaşcău, prietenii pictori şi poeţi, Atelierul fanteziei, colecţiile şi picturile sale, copiii pe care i-a învăţat, toate parcă i se înfăţişează din nou înaintea ochilor. Când vine vorba despre prezent, o umbră trece uşor peste chipul său obosit. Îşi duce mâna tremurândă peste părul cărunt şi cu ochii aburiţi de lacrimi încearcă să desluşească ceva dincolo de fereastra umedă. Se apleacă spre gura cuptorului să vadă dacă nu s-au copt cartofii, culege stângaci o scamă imaginară de pe faţa de masă. E greu, spune. În urmă câţiva ani, destinul l-a lovit nemilos. Fiica, soţia şi apoi fiul, toţi suferind de boli chinuitoare şi incurabile, s-au stins unul după celălalt. A rămas singur. Durerea a fost mare. Pensia este mică, traiul tot mai greu. Nu mai are energia şi vigoarea de altădată. Mai munceşte pe la primărie, vopseşte bănci şi garduri în parcuri să câştige un ban. Mai nou, boala nu îl mai lasă să facă nimic. Când e vreo manifestare publică, pictează afişele şi banner-ele. De câteva ori, a fost nevoit să vândă obiecte şi documente vechi din colecţii, pentru a face rost de bani. Au profitat câţiva anticari din Ungaria. Cu banii s-ar mai descurca, pentru că niciodată nu a pus mare preţ pe averea materială. Spune că tocmai de aceea nu înţelege de ce destinul i-a fost atât de crud acum, la amurgul vieţii. Durerea din suflet şi singurătatea i se par însă tot mai greu de dus. Are peste 80 de ani şi îl chinuie bolile. Nopţi întregi nu poate dormi, măcinat de amintiri şi gânduri. Atunci scrie. Scrie despre viaţa oraşului şi oamenii pe care i-a cunoscut. Multe din scrierile sale au fost publicate în ziarul nostru. Atras de cultură, Patriciu Birta a fost printre primii care ni s-au alăturat când am început editarea acestui ziar. A întreţinut rubrica “Oameni din Marghita”, punându-ne totodată la dispoziţie baza de date istorice pe care o are despre oraş. Multe din fotografiile care au apărut în paginile revistei noastre îi aparţin lui Patriciu Birta. Nu ştie ce se va alege de colecţiile şi documentele sale atunci când el nu va mai fi. Poate le vor lua nepoţii săi de la Bucureşti, dar lui i-ar place cel mai mult să doneze totul unui muzeu din Marghita. Acesta însă nu există.

Copyright 2019 © S.C.AUTOGRAF S.R.L.