Creative Stuff

Comando pentru libertate

În primăvara anului 1971, o acţiune iniţiată de un grup de bărbaţi din oraşul bihorean Marghita, condus de un invalid, a demolat mitul siguranţei aeroporturilor din România socialistă. Ei au reuşit să evadeze din lagărul comunist cu ajutorul unui avion deturnat de pe aeroportul din Oradea. După 33 de ani, Moka Adalbert, şeful grupului de fugari, îşi face publică aventura într-o carte lansată la Marghita.

O ACŢIUNE DE COMANDO

27 mai 1971, ora 14 fără câteva minute. Aeroportul Oradea. Un autoturism cu însemne de taxi pătrunde în trombă pe pistă, spărgând barajele şi depăşind gărzile surprinse. Maşina frânează brusc lângă avionul pregătit pentru cursa zilnică de Bucureşti şi din ea coboară patru inşi înarmaţi cu arme de vânătoare retezate, după modelul armei siciliene Lupara. Două focuri în aer îi încremenesc pe pasageri, piloţi şi securiştii însoţitori deopotrivă. Surpriza e totală. Din grupul de pasageri se desprind doi bărbaţi care, conform planului, se alătură celor veniţi cu taxiul. Securiştii sunt dezarmaţi şi toată lumea e poftită în avion, sub ameninţarea armelor. În aeroport s-a dat alarma şi ostaşii din pază aleargă spre pistă. Pilotul, somat, s-a instalat la manşă şi turează motoarele. Simte ţeava rece a armei la tâmplă şi o voce hotărâtă care îi şuieră la ureche: "Decolează spre vest, spre Viena!" Maşinile de intervenţie au blocat pista, dar prea departe. Avionul a reuşit să decoleze la limită, spre emoţia pasagerilor. Gărzile au deschis focul şi gloanţele ricoşează din fuzelaj. Prea târziu însă. Avionul a luat altitudine şi nu mai poate fi oprit. Totul a durat câteva minute. Avionul a trecut frontiera în Ungaria şi se îndreaptă spre Austria. Pentru a nu fi păcăliţi de pilot, fugarii au hotărât să se urmărească firul Dunării, vizibilă printre nori. De pe aeroportul din Debreţin au decolat două avioane de vânătoare sovietice care s-au luat după fugari, încercând să-i forţeze să aterizeze. În zadar. Armele sunt îndreptate spre pilot, pasageri şi ofiţerii de securitate, iar zborul continuă imperturbabil. Sovieticii nu deschid focul şi renunţă la urmărire. Avionul intră în spaţiul aerian austriac fără probleme şi primeşte aprobare de aterizare pe aeroportul din Viena. Călătoria s-a terminat. Pasagerii şi echipajul sunt preluaţi de funcţionarii Ambasadei RSR, iar fugarii de poliţia austriacă, unde cer imediat azil politic.

CHEMAREA LIBERTĂŢII

În 1971 trecuseră trei ani de când Primăvara de la Praga fusese zdrobită de tancurile Tratatului de la Varşovia. Trupele române nu participaseră la invazie şi, mai mult, Ceauşescu îşi exprimase public solidaritatea cu reforma lui Alexander Dubcek. În aceste condiţii, România era privită cu oarecare simpatie de cercurile occidentale. Se integrase în economia mondială mai mult decât celelalte ţări din lagărul comunist şi avea o atitudine proprie faţă de problemele internaţionale. Nivelul de trai al populaţiei nu începuse încă să se degradeze, iar românii - "cei care stăteau în banca lor" - trăiau liniştiţi. În general, acceptaseră noile realităţi din ţară şi se obişnuiseră, de voie, de nevoie, cu socialismul. Dar nu toţi. În sinea lor, mulţi condamnau sistemul comunist, cu crimele şi deportările, cu colectivizarea şi naţionalizarea, cu turnători şi anchete, cu securişti şi activişti, cu defilări şi planuri cincinale. Aceştia visau la libertatea adevărată, libertate simbolizată pentru ei de ţările occidentale. Şi în Marghita, un biet orăşel de şes, trăiau oameni care nutreau aceleaşi gânduri. Şase dintre ei se întâlneau des şi discutau despre realităţile din ţară, îşi împărtăşeau nemulţumirile faţă de sistem şi admiraţia faţă de ţările din Vest. Visau şi ei la libertate, la o viaţă fericită şi îndestulată, la călătorii, la luminile şi poveştile Occidentului. Ar fi dat orice pentru a ajunge acolo. Atunci au apărut iniţiativa, curajul şi speranţa. Ele au purtat numele lui Moka Adalbert, mecanic la Fabrica de confecţii, un tânăr de 32 de ani care, deşi infirm de piciorul stâng - amputat în urma unui accident - era plin de energie şi acţiune, după cum îşi amintesc cei ce l-au cunoscut. În oraş era ştiut ca fiind şeful galeriei echipei de fotbal Bihoreana Marghita. Moka şi-a strâns prietenii în jurul lui şi le-a propus un plan nebunesc: deturnarea unui avion cu care să fugă în Austria. Pregătirile au durat mult timp, peste un an de zile, perioadă în care Moka a făcut planuri şi a studiat variante în cel mai mare secret. Nici soţia sa, pe care o iubea cu pasiune, nu ştia de ideile sale. A făcut mai multe curse cu avionul la Bucureşti pentru a cerceta dispozitivele de pază de la aeroport şi securitatea aeronavei. Arma, demontată, a ascuns-o în proteza piciorului şi a montat-o de câteva ori în toaleta avionului, în zbor. Totuşi, a considerat că deturnarea avionului în aer era prea riscantă. După câteva încercări nereuşite, a hotărât să pună mâna pe avion la sol, mizând pe efectul surprizei. În 27 mai 1971 a reuşit, împreună cu cinci prieteni (Papp Ioan, Papp Iosif, Miheller Alexandru, Weizer Ioan şi Vamos Robert). Imediat după consumarea acţiunii, autorităţile române au declarat-o act terorist şi au cerut expulzarea celor şase. Guvernul austriac nu a acceptat, motivând că pasagerii nu au fost deloc agresaţi, nu au fost victime, nu a existat nici o revendicare de gen terorist sau vreo pretenţie financiară, singurul lucru solicitat de fugarii care s-au predat de bună voie fiind azilul politic. Prin urmare, ei au fost consideraţi refugiaţi politici. Acest lucru nu i-a scutit însă de câteva luni de închisoare şi lagăr, timp în care au fost cercetaţi. Abia pe urmă au primit permis de şedere, Moka Adalbert cu încă un coleg  rămânând în Viena, unde au început să muncească aşteptând ziua în care vor primi cetăţenia austriacă. Ceilalţi patru din grup au plecat în Germania apuseană, în căutarea norocului. Între timp, în ţară, toţi au fost judecaţi în lipsă şi condamnaţi la ani grei de puşcărie.    

CAPCANA DE LA BELGRAD

Patru ani au trecut de când Moka Adalbert muncea, atât cât îi permitea infirmitatea, în Austria. Învăţase limba şi se descurca binişor. Un singur gând nu îi dădea pace: ştia că cei apropiaţi lui de acasă sufereau din cauza fugii sale, fiind anchetaţi şi urmăriţi de Securitate. Un dor cumplit de soţia sa, pe care o iubea la nebunie, îl măcina zi de zi şi îi făcea nopţi albe. Corespondenţa lor era udată cu lacrimi, ca şi fotografia pe care o purta tot timpul în portofel. Dorinţa lui cea mai mare era să-şi aducă soţia lângă el, să guste împreună din libertatea pe care a dorit-o atât de mult. Când a crezut că a trecut destul timp şi că poate povestea s-a uitat, a încercat să facă demersuri pentru a se întâlni cu ea. Dar Securitatea pândea. Tot timpul corespondenţa lor a fost interceptată. Profitând de dragostea dintre cei doi, securiştii au ticluit o scrisoare imitând scrisul soţiei, cum că a rezolvat o excursie la Iugoslavia şi s-ar putea întâlni. Prietenii l-au avertizat pe Moka, spunându-i că în spatele propunerii ar putea fi Securitatea şi că aceste curse erau deseori întinse de poliţiile secrete comuniste. Dragostea pentru femeia vieţii sale a învins în sufletul fugarului, acesta hotărând să meargă la întâlnire, asumându-şi orice risc. A căzut în capcană, fiind arestat într-un hotel din Belgrad. A fost adus imediat în ţară şi închis la Gherla, unde îl aşteptau 20 de ani de temniţă grea. Mai norocoşi, ceilalţi membri ai grupului au rămas în Vest, obţinând cetăţenii în diferite ţări şi făcându-şi acolo un rost.

În 1988, după 12 ani de puşcărie grea, Moka Adalbert a beneficiat de un decret de amnistiere dat de Ceauşescu, fiind eliberat. S-a întors în Marghita, unde soţia îl aştepta încă, deşi statul le desfăcuse forţat căsătoria. S-au căsătorit din nou şi au luat căsnicia de la început. Proaspătul eliberat a fost reangajat la Fabrica de confecţii din localitate, fiind însă supravegheat cu străjnicie. În anul 2000, a ieşit la pensie. Deşi tot oraşul o ştia, şoptind-o în cercuri restrânse, Moka nu îşi povestea nimănui aventura, dedicându-se pasiunii sale: grădinăritul. La posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii povestea fusese intens mediatizată de-a lungul timpului, marghitanul devenind legendar în ţară şi diaspora. După 1990, o dată cu democraţia şi explozia mass-media în România, a curs multă cerneală pentru această poveste. Ziarişti de la publicaţii locale sau centrale l-au căutat pe fugarul din 1971 pentru a-i consemna mărturisirile.

POVESTEA, AŞA CUM A FOST

La Casa de Cultură din Marghita a fost lansată cartea „Aripi frânte. Povestea singurei deturnări de avion din România”, cu ocazia festivităţilor care au marcat ridicarea urbei de lângă Barcău la rangul de municipiu. Romanul a fost scris de o localnică, Erika Faber, care a lucrat peste trei ani la această poveste. Cartea prezintă în amănunt povestea lui Moka Adalbert, într-un stil romanţat. Cititorul interesat poate afla acum foarte amănunţit istoria actului din anul 1971. Cartea este rodul colaborării dintre autoare şi liderul fugarilor. Acesta povesteşte aventura, aşa cum a fost, în cadrul social al acelor vremuri. La lansarea cărţii au fost de faţă câteva zeci de marghiteni. După prezentarea lucrării, Moka a semnat dedicaţii pe carte, întreţinându-se amical cu cei prezenţi.

Copyright 2019 © S.C.AUTOGRAF S.R.L.