Creative Stuff

Jurnal de primar

"Cei mai mulţi oameni din lume se ocupă mai mult de prezent şi de viitor, decât de trecut; aceste împrejurări m-au determinat pe mine să scriu câteva amintiri din trecut, din viaţa unui om, începând de la naştere până la moartea lui". Cu aceste cuvinte încep memoriile fostului primar al Abrămuţului începutului de veac. Descoperite în urmă cu puţină vreme într-o ladă veche uitată într-un pod, caietele cu memoriile lui Florian Nemeş sunt o frescă a vieţii oamenilor care au trăit în Valea Barcăului la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.

PRIMARUL FIU DE PRIMAR

După cum scrie el însuşi în memoriile sale, Florian Nemeş s-a născut la 24 aprilie 1878 la Abrămuţ, comună situată în nordul Bihorului, la circa zece kilometri distanţă de Marghita. Era fiul primarului comunei, pe nume tot Florian Nemeş, şi al soţiei acestuia, Ana. Îşi petrece copilăria în jurul casei părinteşti, împreună cu fraţii săi. În 1884 începe să urmeze şcoala primară greco-catolică română din Abrămuţ. Doi ani mai târziu, tatăl său îl mută la şcoala romano-catolică din Marghita, "pentru a învăţa ungureşte şi nemţeşte". În 1890 vrea să urmeze cursurile gimnaziului la Beiuş, dar cade grav bolnav la pat, chiar la începutul anului şcolar. Patru luni boleşte, iar când se întremează se înscrie la gimnaziul reformat de la Hajdu Böszörmeny. Adolescenţa i se scurge liniştit, ba la şcoală, ba acasă la Abrămuţ şi în satele din împrejurimi, înşirate pe firul Barcăului. În toamna anului 1899, pe când avea 21 de ani, este chemat să-şi satisfacă stagiul militar în armata austro-ungară. Când se întoarce acasă se căsătoreşte şi începe să lucreze ca şi casier al comunei, apoi ajutor de notar. Se implică în viaţa publică şi în 1910 este ales primar, la zece ani de la moartea tatălui său.

La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei, dând semnalul începerii primei mari conflagraţii mondiale din acest secol. În urmă cu exact o lună, la 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand de Habsburg, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, cădea la Sarajevo sub gloanţele lui Gavrilo Princip, un student bosniac. Asasinatul de la Sarajevo a constituit pretextul declanşării primului război mondial. Primarul Abrămuţului este prins şi el în vâltoarea istoriei şi participă la lupte, înrolat fiind în armata austro-ungară. După război, Florian Nemeş lasă primăria din Abrămuţ şi se mută la Oradea. Avea 41 de ani. Lucrează ca ajutor de notar şi comisar de inventariere. Viaţa i se scurge liniştit la Oradea, alături de soţie şi cei şapte copii. În 1938 se pensionează şi se mută la Cluj, unde între timp i se măritaseră două fete. În 1941, din cauza Dictatului de la Viena se refugiază la Deva, de unde se întoarce la Cluj abia după terminarea celui de-al doilea război mondial. Bătrâneţea şi-o poartă în jurul Feleacului, unde se stinge din viaţă.

AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Peste tot pe unde l-a purtat tumultuoasa-i viaţă, Florian Nemeş şi-a însemnat impresiile şi amintirile. Caietele le-a lăsat în grija copiilor săi, care le-au rătăcit o vreme. O strănepoată le-a descoperit de curând, pe fundul unei lăzi hodorogite din podul unei case din Marghita care aparţine unui descendent din familie. Memoriile fostului notar se întind pe câteva sute de file îngălbenite. Fiu de primar şi pe urmă chiar el primar în Abrămuţ, Florian Nemeş a fost martor la numeroase evenimente din regiune, pe care le-a redat în jurnal cu lux de amănunte. O bună parte din însemnări descriu întâmplări din copilărie. "Mi-aduc aminte, când eram eu de trei ani, în anul 1881, tatăl meu a mers cu calul la moară, a dus grâu să macine..." scrie Nemeş despre primele sale amintiri. În continuare se revarsă o înşiruire de oameni, obiceiuri şi întâmplări de la finele veacului trecut. "În comuna mea natală locuiau români 2/3 parte şi maghiari 1/3 parte; aceste două naţii se înţelegeau foarte bine între ele, ca fraţii, erau muncitori şi buni gospodari; ocupaţia lor era munca câmpului şi a viilor", îi descrie viitorul primar pe consătenii săi. Aminteşte şi câteva din tradiţiile acestora, care l-au impresionat. De exemplu, în anii 1800 la Abrămuţ era obiceiul ca atunci când se căsătorea un fecior, femeile făceau din câteva năframe un steag, iar în vârf puneau clopoţei. Potrivit manuscriselor, când se mergea după mireasă sau la biserică, mirele mergea pe lângă steag şi cânta: "Noi merem după mireasă / Şi mirele îi dus de-acasă / Mireasa are patru boi / Mirele n-are nici doi / Mireasa are patru vaci / Mirele n-are nici gaci (...)". Tradiţia nu se mai păstrează. Autorul îşi aduce aminte şi de alte cântări şi strigături din folclorul zonei, pe care le redă în caiete. Nu sunt uitate nici colindele.

În anul 1885, scrie Florian Nemeş, a fost o recoltă record în vii. Numai via tatălui său a dat un rod de 2.300 litri de vin. În anul următor, viile din zonă au fost lovite de filoxeră: "Înainte de culesul viilor cu trei sau patru săptămâni, pe o latură a viei a apărut ceva boală, de se usca viţa şi nu se ştia de ce. În anul următor, în 1886, această pată s-a lăţit peste întreaga vie, încât abia a rodit de 200 litri de vin. Nu numai via noastră a pierit, ci toate viile din întreg judeţul, timp de doi ani. Adică a apărut o boală ce se numea filoxeră. Au fost scoşi toţi butucii de vie şi s-a semănat acest pământ cu grâu şi alte plante." Pe lângă vii, în zona Abrămuţului se găsea şi multă pădure, după cum spun însemnările: "Comuna avea multă pădure urbarială şi ţin minte că într-o iarnă s-au împărţit lemne; fiecare sătean a primit lemne după câte drepturi avea. Se făceau numere şi se trăgea la sorţi. Tatăl meu, după drepturile lui, a primit cinci trunchiuri de stejar. Tragerea la sorţi se făcea într-o sâmbătă, când venea iarna, să aibă oamenii lemne de foc." Florian Nemeş aminteşte în jurnalul său şi de o serie de pozne din copilărie, demne de Amintirile lui Creangă.

POVEŞTI DIN VALEA BARCĂULUI

În caiete se găsesc o seamă de amintiri din diferite localităţi prin care a trecut autorul: o nuntă la Ciuhoi în 1894, cu tot protocolul de atunci, muzicanţi, mâncare şi băutură, altă nuntă la Sânlazăr, apoi citim despre o bătaie cu cuţite într-o cârciumă din Cheresig, în 1896: "Au fost bărbaţii la o nuntă şi după aceea jumătate s-au oprit la cârciumă, unde s-au îmbătat. Au scos cuţitele şi s-au tăiat unii pe alţii, de a curs mult sânge. Eu am fugit şi după aceea am aflat că aşa se întâmplă frecvent. Oamenii se îmbătau, îşi aduceau aminte de certurile mai vechi şi se răzbunau". Este descrisă o zi de târg la Marghita, pe vremea când tranzacţiile se încheiau în zloţi, etc. Potrivit lui Nemeş, Marghita acelei vremi era un târg renumit, la care veneau geambaşi chiar şi din Galiţia. Cârciumele se înşirau lângă obor, iar berea curgea în valuri. Vânzători şi cumpărători beau laolaltă "aldămaşuri", pecetluind câte un târg. La finele secolului trecut, Marghita şi împrejurimile se aflau pe teritoriul Abaţiei de Mölk, din Ordinul Sfântului Benedict, cu reşedinţa în vechea Austrie. Florian Nemeş îşi aduce aminte de o vizită, în 1894, la castelul pe care Abaţia îl avea în Marghita: "Am văzut şi pivniţa cea mare, unde erau nişte butoaie foarte mari. Omul putea să intre în ele printr-o uşă, ca să le spele. Aşa butoaie n-am mai văzut". Sunt descrise şi întâmplări picante: "Ştiu că s-a întâmplat în comuna Budoi după 1910, când eu am fost ales primar la Abrămuţ. A murit la Budoi o femeie. Soţul şi băiatul cel mare au prins boii la car şi au plecat la Marghita după sicriu. După ce l-au cumpărat au pornit spre casă. A început să plouă şi oamenii nu aveau cu ce să acopere sicriul. Întâmplător, în urma lor venea un camion. Şoferul a oprit şi a zis către bieţii oameni să pună sicriul în camion, iar bătrânul să vină şi el cu maşina. Omul s-a urcat cu sicriul în camion şi băiatul a mers mai departe cu carul. Cum era singur în spate şi îl bătea apa şi vântul, bătrânul s-a gândit să se bage în sicriu. Aşa a făcut, numai că a adormit acolo învelit cu celea pregătite pentru moartă. Mergând pe drum, şoferul a mai întâlnit doi oameni care mergeau pe jos prin ploaie spre Budoi. Le-a zis să se urce în camion şi aceştia s-au suit în spate, lângă sicriu. Când au ajuns la drum rău, camionul s-a zdruncinat în gropi şi s-a trezit omul din sicriu. A ridicat capacul şi s-a sculat. Cei doi bărbaţi aşa tare s-au speriat că imediat au sărit din camion. Au picat aşa de rău că şi-au rupt picioarele. Şoferul a trebuit să întoarcă maşina, să-i ducă la medic la Marghita. Întâmplarea a rămas de pomină". La începutul anilor 1900, procurarea taurilor comunali cădea în sarcina primarului. Florian Nemeş povesteşte cum a mers în 1913 la Debreţin pentru a cumpăra doi tauri de soi: "Toată comuna m-a aşteptat cu sufletul la gură când m-am întors, să vadă ce tauri am adus".      

CĂTĂNIE ŞI RĂZBOI

"Având eu 21 de ani, în toamna din 1899 a trebuit să merg la cătănie pe timp de trei ani. Pe acele vremuri aşa era uzul că cei recrutaţi prima oară făceau trei ani cătănie la austrieci, cei ce erau recrutaţi a doua oară făceau doi ani la honvezi, iar a treia oară numai opt săptămâni instrucţie", descrie Florian Nemeş regulamentele de atunci. A fost repartizat la Regimentul 39 Infanterie Austriacă. Şi-a satisfăcut mare parte a stagiului militar la Oradea, "unde compania era în Cetate". În cătănie nu a dus-o rău, fiind ţinut pe la cancelarii datorită cunoştinţelor de limbă maghiară şi germană. Întors acasă, Florian Nemeş se căsătoreşte. "Hoinăream toată ziua călare prin sate, făcându-mă că am treburi, să văd fetele. Seara raportam mamei rezultatul şi ea îmi dădea bani pentru a doua zi. Pe unde mergeam la vedere eram primit cu şuncă şi cafea. Aşa se făcea atunci", povesteşte jurnalul. Căutările, peţitul şi nunta, care a ţinut două zile, sunt descrise amănunţit. În 1910, Florian Nemeş este ales primar şi patru ani mai târziu izbucneşte primul război mondial: "Când s-a declarat războiul s-a publicat prin afişe că fiecare militar rezervist să se prezinte la unitatea sa în 24 de ore. Multă lume, mai ales tineri, strigau pe străzi să trăiască războiul. Nu pot uita ziua când s-a declarat război. Eram la Marghita la restaurant. Acolo era şi un bătrân din Săldăbajul de Barcău, care i-a dojenit pe nişte tineri care strigau în gura mare să trăiască războiul. Tinerii erau să-l bată pe moş, însă noi cei de faţă i-am luat apărarea. Bătrânul a avut dreptate, pentru că mai târziu toţi au regretat că au dorit războiul". În acea vreme, potrivit împărţirii administrativ teritoriale, Marghita era centru de plasă şi găzduia pretura. Primarul din Abrămuţ nu participă la primul an de război, primarii şi notarii fiind scutiţi de mobilizare. Toţi bărbaţii zdraveni şi sub 42 de ani sunt înrolaţi în armata austro-ungară. În ziua de 12 ianuarie 1915 a apărut însă o circulară prin care se făcea cunoscut că primarii şi notarii sunt chemaţi şi ei sub arme. "Cu o zi înainte de plecare, mă pomenesc că la Oradea au sosit soţia cu cei şapte copii, să mă mai vadă încă dată, pentru că Dumnezeu ştie dacă ne vom mai vedea. Jalnică ne-a fost despărţirea", descrie Nemeş momentul plecării pe front. Scrie că a luptat la Belgrad, Avanielovac, Ciaciac, Vişegrad, Sarajevo, în Muntenegru şi Dalmaţia, Zelenica, Bozen, Tirol, Trient, pe fronturile Italiei şi Poloniei, la Dolina şi la Kalusz, Cernăuţi şi Sniatin. Aventurile de pe front sunt povestite în amănunt, fiind subliniate ororile războiului. Cu puţin înainte de încheierea conflictului, în ianuarie 1918, Nemeş este lăsat la vatră de la Sniatin, "fiindcă comandantul corpului de armată a dat ordin ca toţi cei care au şase copii să fie trimişi acasă".

MEMORIILE UNUI FOST PRIMAR

O dată terminat primul război mondial, Florian Nemeş se mută la Oradea, unde lucrează ca ajutor de notar. Începe să-şi noteze amintirile din copilărie şi tinereţe, preocupat de viaţa dintre secole. Întâmplările războiului fac parte şi ele din jurnal. Pensionar, se mută la Cluj cu amintiri cu tot. Viaţa fostului primar este tulburată de Dictatul de la Viena, din august 1940, în urma căruia se refugiază la Deva. Din acel moment însemnările sunt tot mai rare, aproape de mântuială. Ani întregi nu sunt menţionaţi. Ultima însemnare este din ziua de 10 iunie 1954, fiind descrisă o excursie la Sinaia şi Predeal: "M-am minunat tare de Caraiman, unde era zăpadă multă ...". Acestea sunt ultimele cuvinte din caiete, fraza fiind întreruptă. Nimeni nu a putut să explice de ce şi-a întrerupt bătrânul Nemeş atât de brusc jurnalul. Descendenţii săi spun că curând după aceea omul s-a îmbolnăvit, boală de la care i se va trage sfârşitul. Caietele au fost rătăcite apoi o bună bucată de vreme. Descoperite abia în urmă cu câţiva ani, ele aruncă azi o rază de lumină asupra vieţii oamenilor care au trăit în Valea Barcăului la cumpăna dintre secolele XIX şi XX.

Copyright 2019 © S.C.AUTOGRAF S.R.L.