Creative Stuff

Povestea bisericii scufundate

Bătrânii povestesc că atunci, în noaptea aceea, casele şi bisericuţa de lemn au fost înghiţite de pământ. Ziduri, gărduleţe şi acareturi au fost acoperite de nămol şi limbile de noroi au şters grădinile şi copacii de pe faţa pământului. Vaietele oamenilor şi mugetele animalelor s-au înălţat până la cer. Legenda spune că de atunci, în acel loc, din şapte în şapte ani, din măruntaiele pământului se aude înfundat dangătul clopotului bisericuţei dispărute.

UN SAT UITAT DE TIMP

Un drum lăturalnic, denivelat şi acoperit de colb, şerpuieşte printre coline către satul bihorean Izvoarele, situat la zece kilometri de Marghita. Pierdute în văi, câteva case îşi iţesc timid acoperişurile ţuguiate printre dealuri. Localitatea numără puţin peste o sută de numere de case. În miez de zi, gospodăriile par părăsite. Sătenii sunt la muncă. Siluete minuscule, gârbovite asupra sapelor, se văd din loc în loc pe coastele dealurilor care înconjoară localitatea. Ici-colo, în sat, câte un câine prăpădit miroase pământul uscat, iar câteva găini ciugulesc prin praf. Satul Izvoarele aparţine administrativ comunei Viişoara. Atestată documentar din 1355, Viişoara nu are un istoric aparte faţă de celelalte localităţi din zonă. Călătoria ei în timp se suprapune întocmai peste cea a întregii zone de nord a Bihorului. Despre Izvoarele nu se ştiu prea multe lucruri, istoricii spunând doar că atestarea documentară a micii localităţi este mult mai recentă. Niciodată satul nu a fost prea mare, numărând abia  două, trei sute de locuitori. În ultimele decenii însă, numărul acestora a scăzut simţitor. Ca în multe alte localităţi rurale izolate din România, tinerii au luat drumul oraşelor. Rămaşi în bătătura gospodăriei, lângă acareturi şi animale, bătrânii se sting unul după altul. În multe gospodării a rămas doar o singură persoană vârstnică, văduvă. Din loc în loc, pot fi văzute ruine care amintesc de vechile case din chirpici.

Liniştea sătucului e tulburată din când în când de mici dispute confesionale, între greco-catolici şi ortodocşi. Cele două grupări împart satul în două tabere, la fel ca în Ghenetea, localitate aflată la o aruncătură de băţ şi vestită pentru încăierările dintre adepţii celor două confesiuni. Cu puţină vreme în urmă, greco-catolicii din Izvoarele şi-au ridicat biserică proprie, punând capăt divergenţelor cu ortodocşii în privinţa slujbelor alternative în biserica din sat. Situată semeţ pe o coamă de deal, noua biserică a fost sfinţită în prezenţa episcopului Virgil Bercea.

La câţiva kilometri de vatra satului, între dealuri, se află un izvor, pierdut printre tufişuri dese. Paşii călătorului necunoscător al zonei pot să rătăcească ore în şir pe coline în căutarea firicelului de apă, atât de dese şi întortocheate sunt cărările şi drumurile croite de căruţe printre parcelele de porumb, grâu şi alte culturi îngrijite de ţăranii locului. Izvorul e ca oricare altul, însă apa e deosebit de curată şi bună. În jurul acestui fir de apă s-a ţesut însă o legendă ciudată. Bătrânii locului povestesc că acolo, în acel loc, în urmă cu patru, cinci sute de ani s-ar fi aflat o bisericuţă de lemn, catolică. Legenda spune că într-o noapte lăcaşul a fost înghiţit de pământ, trăgând după el casele din jur şi zeci de oameni. Nu după mult timp, exact în acel loc a izvorât un firicel de apă, despre care se spune că aduce la suprafaţă lacrimile celor care au fost traşi în măruntaiele pământului. 

POVESTEA UNEI NOPŢI BLESTEMATE

"Eu ştiu povestea de la bunii mei, povesteşte Maria Bolojan (79 ani) din Izvoarele. Totul s-a întâmplat în urmă cu câteva sute de ani. A trecut mult timp de atunci... Eu am auzit povestea când eram copil şi cred în ea. Se spune că pe aici erau câteva zeci de case, iar în acel loc se înălţa o bisericuţă de lemn, unde mergeau străbunii noştri catolici să se roage. Într-o noapte totul s-a scufundat şi a fost înghiţit de pământ. Uite-aşa s-a cutremurat pământul şi s-a scufundat. Bisericuţa, casele, oamenii şi animalele au fost trase în hăuri. Amu', io nu ştiu... O fi fost pedeapsa lui Dumnezeu sau alunecări de teren, cum sunt şi amu' când îi ploaie multă. Pe la noi sunt dealuri multe şi avem alunecări de teren. Chiar aci, în curte la mine, pământul stă să se prăvale. Şi cum vă spun, în noaptea aceea blestemată totul a dispărut de aici. În locul unde se zice că s-a scufundat biserica a ieşit un izvor. Tare bună îi apa de acolo, mergeţi să vedeţi şi beţi. Pe vremea colectivului, împrejur se cultiva sfeclă furajeră. Mergeam acolo la lucru, şi tare faini erau napii... Bunii noştri ziceau că izvorul aducea pe pământ lacrimile ţăranilor care au murit în noaptea aceea. Se spune că din şapte în şapte ani, acolo se aude clopotul bisericuţei scufundate. Unii zic că bântuie şi niscaiva duhuri pe acolo, dar despre asta io nu am ce zice..." Spusele Mariei Bolojan ne-au fost confirmate de mai mulţi bătrâni din Izvoarele. Ei cred că numele localităţii lor vine de la numeroasele izvoare care s-ar fi aflat pe vremuri în împrejurimi, toate cu o apă foarte bună. Multe din acestea însă au secat. Izvorul de pe locul unde ar fi existat bisericuţa de lemn continuă însă să existe. Osteniţi de munca de pe câmp, oamenii mai poposesc pe la el să se răcorească sau să adape animalele.

Bătrânii bănuiesc că perioada în care se povesteşte că ar fi dispărut bisericuţa a fost foarte bogată în ploi. Pământul ar fi absorbit mari cantităţi de apă. Legenda spune că într-o noapte s-a pornit o furtună violentă, însoţită de puternice descărcări electrice, care ar fi provocat şi câteva incendii în jurul sătucului. În noaptea aceea s-ar fi produs un cataclism. Dealurile au luat-o la vale. Văile s-au ridicat şi dâmburile s-au scufundat. Bătrânii povesteau că atunci, în noaptea aceea, casele şi bisericuţa de lemn au fost acoperite de pământ. Ziduri, gărduleţe şi acareturi au fost înghiţite de nămol şi limbile de noroi au şters grădinile şi copacii de pe faţa pământului. Vaietele oamenilor şi mugetele animalelor s-au înălţat până la cer. Superstiţioşi, moşnegii satului spuneau că se prea poate ca oamenii care au pierit atunci să fi fost atinşi de o pedeapsă divină. Ei ar fi strâns atâtea păcate pe umerii lor încât acestea au trebuit ridicate prin pedeapsă. Unii mai susţineau că natura s-a răzbunat pur şi simplu pe oameni, pentru defrişările şi săpăturile făcute peste tot în jurul sătucului, lăsând brazde adânci pe obrazul pământului.

LEGENDA MERGE MAI DEPARTE

Deşi le place să povestească despre bisericuţa scufundată, sătenii din Izvoarele admit că ideea pedepsei divine ar putea fi o "înfloritură" a legendei, care să îi dea mai multă sare şi piper. Dacă într-adevăr acolo s-ar fi prăbuşit bisericuţa, ar fi fost din cauza unei mari alunecări de teren, afirmă oamenii. Oamenii Zona Viişoarei este şi acum deseori afectată de alunecări de teren. Mare parte a terenurilor de aici, pe lângă că sunt denivelate, stau pe un soi de sol instabil, format din prafuri argiloase. Apa pătrunde uşor între faliile de pământ. De aceea, pe teritoriul comunei şi în împrejurimi sunt înregistrate în anii ploioşi mai multe alunecări de teren. Nu de puţine ori au fost semnalate pagube importante pe la gospodăriile oamenilor. Localnicii mai pragmatici spun că este foarte probabil ca povestea sătucului înghiţit de pământ să fie o simplă fabulaţie. "Se prea poate ca în urmă cu câteva sute de ani să fi fost o mare alunecare de teren, care să fi doborât case şi bisericuţa despre care se vorbeşte. Se poate să fi murit şi oameni. Alunecări de teren tot sunt pe la noi, mai mari sau mai mici. Nu cred însă în poveştile cu pedeapsa divină, cu clopotul care se aude din pământ, şi altele de acest gen", spune un sătean. Poveştile despre bisericuţa scufundată circulă însă în continuare în zonă, însoţind fiecare vacanţă petrecută de copii la bunicii din Izvoarele. Şi din şapte în şapte ani, oamenii aşteaptă cu sufletul la gură să audă dangătul clopotului. 

Copyright 2019 © S.C.AUTOGRAF S.R.L.